20170327

Emil Cioran despre muncă. No ca-z ce iaste munca? Că-z doar nu iaste vun lucru mare!

Intre 1936 -1937,
Cioran a fost profesor de filozofie
la Colegiul National „Andrei Saguna” din  Brasov
dupa care a plecat in Franta
si nu s-a mai intors in tara

Emil Cioran despre MUNCA

Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei înşişi. 
Munca este un blestem.
Iar omul a făcut din acest blestem o voluptate. 
A munci din toate forţele  numai pentru muncă, a găsi o bucurie într-un efort care nu duce decât la realizari irelevante, a concepe  că te poţi realiza numai printr-o muncă obiectivă şi  neîncetată, iată ceea ce este revoltător şi  ininteligibil. 
Munca susţinută şi neîncetată tâmpeşte, trivializează şi impersonalizează.
Ea deplasează centrul de preocupare şi interes din zona subiectivă într-o zonă obiectivă a lucrurilor, într- un plan fad de obiectivitate. 
Omul nu se interesează atunci de destinul său personal, de educaţia lui lăuntrică, de intensitatea unor fosforescenţe interne şi de realizarea unei prezenţe iradiante, ci de fapte, de lucruri. 
Munca adevărată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de  exteriorizare, de ieşire din centrul fiinţei.
Este  caracteristic ca în lumea modernă munca indică o activitate exclusiv exterioară.
De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează..
Faptul că fiecare om trebuie să aibă o carieră, să intre într-o formă de viaţa care aproape niciodată nu-i convine, este expresia acestei tendinţe de imbecilizare prin muncă.
Să munceşti pentru ca să trăieşti, iată o fatalitate care la om e mai dureroasă decât la animal. 
Căci la acesta activitatea este atât de organică, încât el n-o separă de existenţa sa proprie, pe când omul îşi dă seama de plusul considerabil pe care-l adaugă fiinţei sale complexul de forme al muncii. 
În frenezia muncii, la om se manifestă una din tendinţele lui de a iubi răul, când acesta este fatal şi frecvent. Şi în munca omul a uitat de el însuşi.
Dar n-a uitat ajungând la naivitatea simplă şi dulce,ci la o exteriorizare vecină cu imbecilitatea.
Prin muncă a devenit din subiect obiect, adică un animal, cu defectul de a fi mai puţin sălbatic.
În loc ca omul să tindă la o prezenta strălucitoare în lume, la o existenţă solară şi  sclipitoare, în loc sa trăiască pentru el însuşi - nu în sens de egoism, ci de creştere interioara - a ajuns un rob păcătos şi impotent al realităţii din afară.
Ideea din spatele citatului este ca munca în exces diminuează personalitatea umană, cu cât munceşti mai mult, cu atat te transformi mai mult într-un automat, robot. 
Ţi se diminuează sau chiar dispare timpul să-ţi pui întrebări, să gândeşti, timpul destinat contemplatiei, artei, amicilor, persoanei iubite, adică exact ceea ce ne defineşte ca oameni.
Viaţa ţi se petrece într-o rutina obositoare (de la a da cu sapa, până la a aduna cifrele într-un cabinet de contabil şi chiar până la a preda aceeaşi materie, ani de-a rândul, elevilor de aceeaşi vârstă), pe care când o termini, nu mai poţi face altceva decât să dormi, pt a o putea lua de la cap a doua zi.
Munca în exces dezumanizează şi de aceea e imperativ să vedem munca cel mult ca pe un rău necesar, ce trebuie evitat sau scurtat ori de câte ori avem ocazia, dacă vrem să ne păstrăm integritatea fizică şi sănătatea mintală. 
În consecinţă, repet ca cei care umblă după plăceri scumpe, chiar daca au, uneori, un mic plus de satisfacţie dintr-o mâncare luată la un restaurant de lux, faţă de cea luată la cantină, sunt per total în pierdere, dacă au făcut nesăbuinţa să muncească pentru a avea banii pentru respectiva distracţie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu